Momente de cotitură

Fac parte dintre aceia numiți “decretzei”, născut fiind în perioada imediat următoare decretului ceaușist de interzicere a avortului.
Însă ... nu m-am simțit, nu mă simt și nu mă voi simți vreodată “avorton”.
Și pentru a mă asigura că viitorul nu-mi va impune să reconsider afirmația caut și voi căuta sa-i taxez la maxim ....
Hmm ... ce vreau de fapt? Doar să încep “Amintiri de Decretzel”, prin atacarea momentelor de cotitură, așa cum le-am perceput, simțit, văzut de-a lungul anilor și așternerea lor, pe această hârtie virtuală, cu inevitabila patină lăsată de trecerea timpului.
Să nu vă așteptați la o înșiruire cronologică, totul va fi ghidat de întâmplările ce stârnesc amintirea.
De fapt au trecut câteva zile de când am început rândurile de mai sus și nici nu mai știu care era ideea. Tanti Roza? Sper că nu.
E vară, cald, puțin trecut de 3 dimineața și gândurile-mi zboară spre o seară de iarnă pe Calea Moșilor, cea veche. V-o mai amintiți?
Era o seară magică. Liniște. Felinare mirifice. Două mogâldețe pe stradă. Una mareee ținând de mânuță una mică, mică și mirată de tot ce e în jur, mai ales de fulgii imenși ce îi tot acopereau. Mergeau așa încet de parcă nu vroiau să spargă liniștea și nici atât să ajungă la destinație.
Ce-i atît de important în asta? Fulgii mari, cum n-am mai vazut până acum, felinarele ce îi faceau strălucitori, mogâldeața mare, TATA, care mă ținea de mână, și-mi dădea atâta siguranță încât nici nu mai conta pe unde călcam, absorbit de ce era în jur. Deci TOTUL, așa cum se cuvine PRIMEI amintiri.